Prima parte a titlului nu mai trebuie explicat, se pot privi pozele vremii, dar a doua, mi-a venit în minte după ancheta  de-a dreptul „detectivistică” pe care am întreprins-o pentru  a afla ceva povești din biografia acestei mari atlete românce, prima sprinteră, este adevărat, de garduri, care a onorat culorile ţării la marile competiţii - argint la 100 metri garduri la Jocurile  Olimpice de la Munchen, în 1972, argint la 60 metri garduri la Europenele de sală din 1973, bronz la lungime, tot în sală,  un an mai târziu. A mai avut ca probe de bază pe cele de 100 de metri,  200 de metri, pentatlon, cu 45 selecţii în echipa naţională, dintre care trei la Jocurile Olimpice.

Când scriam aceste rânduri, Wikipedia conţinea un singur rând, unul        singur, cel care amintea medalia din Bavaria, iar din documente (în afara Istoriei atletismului românesc, cu  date statistice impecabile), „amitirile” lipsesc. Pentru un  motiv care, pe cei mai tineri, îi lasă mască: în 1986, Coca  Bufanu-Ștefănescu a ales libertatea, a trecut dincolo de  Cortina de Fier (soţul avea o mamă cu rădăcini germane),       fiind trecută la index, cu toate referirile la ea scoase din      toate reeditările, din inerţie.  Și totuşi, o asemenea personalitate a lăsat urme în amintirile celor mulţi, care au îndrăgit-o. Între altele, una  dintre cele mai bune prietene, medaliată cu argint la aceeași         Olimpiadă, aruncătoarea de disc Argentina Menis, care, din păcate, ne-a părăsit în acest an (2023). Argi nu a  putut uita că buna ei prietenă Coca a încurajat-o pe 9 şi 10  septembrie 1972, zilele concursului. Bufanu terminase pe  8 septembrie proba ei, cu locul secund reuşit într-un timp  excepţional, 12,84, exact cât în semifinalele din ziua           precedentă, fiind depăşită doar de est-germanca Anneliese  Erhardt, cu un nou record mondial şi olimpic – 12,59, după  care a dat fuga alături de Argentina. Complet descurajată de  faptul că proba ei fusese amânată de sâmbătă, când a  câştigat calificările, pe duminică, din cauza atacului terorist.  Or, olteanca din Cernele, lângă Craiova, acum chiar cartier al oraşului, de origine italiană, avea superstiţii cât cuprinde  şi a trebuit sprijinită din greu să facă un concurs de podium  în ziua ei mai proastă.

Reamintind aceste lucruri, vreau să pun în lumină latura dominantă a caracterului Cocăi Bufanu: vocaţia prieteniei. Când a venit la Bucureşti, descoperită în Bacăul natal de profesorul Ion Butnaru, a legat o prietenie  de-o viaţă cu colega de la Metalul, nimeni alta decât Lia Manoliu, după care, tot din prietenie, s-a dus lângă antrenoarea Eveline Ghimpu, la Rapid (pentru care a şi concurat  la Munchen), apoi la Dinamo, lângă „sora de suferinţă argintie", Argentina Menis.

S-a dedicat, apoi, profesiei de antrenor, luând-o de jos, la Clubul Sportiv Școlar nr. 7, pe urmă în Germania federală, după o carieră de concurentă de 19 ani, cu 21 de titluri naţionale, 67 de recorduri naţionale, o viaţă plină, recunoscută, oficial, abia în 2004, când a primit Ordinul Meritul Sportiv clasa a II-a. Distincție cu care fusese recompensată și în 1973, după care s-a așternut uitarea forțată!