Am trăit o experiență inedită chiar la începutul carierei mele „presărată” cu cinci medalii mondiale, trei europene și cea olimpică de argint. Eram chiar la începutul activității mele competiționale,   nu-mi mai aduc aminte prea bine, prin ’80 sau ’81. Urma  să particip la Campionatul Național de cros, întrecere  desfășurată la Alba Iulia. În seara dinaintea concursului, am   avut un vis care m-a marcat. Practic, mi s-au arătat locurile pe care urmam să mă clasez eu, dar și două dintre coechipierele mele. Ca și poziția pe care o să vină team-ul nostru. Erau niște mese pe care erau așezate cele trei medalii. Am trecut de bronz, m-am dus spre aur, dar am revenit spre cea  pe care se odihnea medalia de argint. Echipa am văzut-o pe locul întâi, în timp ce colegele mele Viorica Stanciu și Olimpia Presteniuc au avut în dreptul lor pozițiile pe care  urmau să le ocupe la finalul cursei. De dimineață, mă  simțeam mai ceva ca mama Omida, și le-am descris tuturor  visul. La început, nimeni nu m-a luat prea mult în seamă,  dar după ce s-a adeverit fiecare detaliu, toată lumea a rămas  ca la dentist. Culmea este că, de atunci, nu mi s-a mai în tâmplat, chiar dacă, ulterior, fetele mă întrebau curioase ce-am mai visat!  

Cursa care avea să mă marcheze cel mai mult, a fost cea din finala de la 1500 metri, la Jocurile Olimpice de la Sydney, din 2000. Unde am fost a doua. Anul 2000 a fost unul impecabil pentru mine. Am câștigat toate cursele de 1500 de metri și nu am fost învinsă de nici una dintre finaliste. Chiar dacă nu a fost un ritm prea rapid, finalul a fost foarte puternic. La cursele de genul ăsta, orice adversară poate fi periculoasă. Este un timp care este accesibil tuturor și poți fi blocat într-o încurcătură, cum mi s-a întâmplat mie. Am fost blocată de două poloneze. M-am oprit și am pornit din nou. E ca și cum aș fi pornit de pe loc. Finișul a fost îngrozitor. Oprisem, cumva, motoarele. Ăsta a fost destinul meu! Mulți ani am refuzat să mă uit la cursă. Am pierdut la cinci sutimi de secundă, în fața unei atlete care nu spusese nimic până atunci. Nici după aceea. De altfel, am învins-o, la Doha, la puțin timp! A fost frustrant! De abia în 2020 am revăzut totul, după 20 de ani, adică! 

Cred că fiecare dintre noi avem o stea, mai mult sau mai puțin strălucitoare. Depinde de cum înțelegem noi să o privim. Acum, după atâția ani, consider că am primit tot ce puteam să primesc în viață! Și mă simt într-un perfect echilibru. Nu poți să le ai pe toate! Dacă ar fi să schimb ceva la acea cursă de argint, trebuia să fi luat conducerea pe ultimii 400 de metri. Sau măcar pe ultimii 300 de metri. Aș fi atacat mai devreme.

În anul 2001, am fost una dintre câștigătoarele jackpot-ului din cadrul Grand Prix-ului IAAF Golden League. Ciudat a fost că, de abia la a treia etapă am aflat că proba de 1500 metri era inclusă în programul competiției. Mai exact, în fiecare an, se modificau probele, iar cu un an înainte a punctat. Știam că se aleargă  pe această distanță, dar nu era cuprinsă între cursele monitorizate. Câștigasem, deja, două întreceri și la Roma, din ziar, am aflat că mă aflu în lupta pentru Marele Premiu. Nu mi-a venit să cred, așa că m-am interesat, imediat, la orga nizatori și mare mi-a fost surpriza să fiu informată că așa este. În Capitala Italiei m-am impus din nou, iar

până la final am fost una dintre câștigătoarele premiului. Este drept că stresul a fost mult  mai mare, când mi-am dat seama ce este pus în joc, dar am   reușit să mă capacitez. Știți cum este, pe unii îi motivează o astfel de veste, numai că mie nu mi-a făcut tocmai bine, pentru că, până la momentul cu pricina, eram relaxată și-mi vedeam de treabă. Bine, presupun că și adversarele mele au primit vestea în felul lor, iar lupta a fost acerbă!