Fosta vicecampionană olimpică la săritura în înălţime, Alina Astafei, a trăit o adevărată dramă. Născută într-o familie cu mari tradiții sportive, tatăl, un valoros săritor cu prăjina, Alina și-a pierdut fratele, rugbist, la Revoluție! „Când am văzut că nu e găsit nici un vinovat, mi-am dat seama că Petre, a murit degeaba! M-am stabilit din '93 în Germania, la Stuttgart. Durerea te macină, până când ajungi să-ţi spui: nu mai e nimic de făcut. Aşa am plecat. Îmi era teamă. Dacă se repetau lucrurile? Copiii mei să sfârşească la fel ca Petre? N-aş fi suportat asta!”

Medaliată cu argint la Jocurile din anul 1992, de la Barcelona, Galina Astafei  a fost prima junioară din lume care a trecut peste ștacheta ridicată la 2,00 metri. Performanță reușită la Mondialele de juniori 1, de la Sudbury (Canada),  din 1988, rezultat cu care a câștigat titlul. De altfel, este evenimentul de care se leagă o întâmplare inedită, povestită pe îndelete de către Constantin Dumitrescu, regretatul antrenor care a dus-o pe frumoasa atletă în elita internațională.

„Stadionul pe care s-a desfășurat competiția era plasat într-o adevărată sălbăticie, în proxima vecinătate aflându-se o pădure impunătoare. În ziua respectivă, a fost o căldură infernală, un soare  nemilos arzând mai ceva ca flăcările iadului. În același timp, un vânt turbat îndoia copacii și mătura tot ce-i stătea în cale, de la tabele, la umbrelele tip ciuperci. Cum sunt spulberați ciulinii în stepă! Dacă eu eram îmbrăcat adecvat,   lejer, în șort, tricou, cu șlapi, Alina a început tipicul încălzirii, cu treningul de fâș, încotoșmănată ca la Polul Nord. După mai multe serii de alergări, lansate etc, Alina nu transpirase  deloc, așa că am parcurs drumul spre stadionul de concurs aplecați, târâș-grăpiș, ca  să nu ne doboare uraganul! Culmea este că, în atari condiții atmosferice, competiția de la  înalțime a fost una dintre cele mai puternice văzute vreodată, primele locuri fiind despărțite de câțiva centimetri: 2,00 metri pentru Alina – record mondial, 1,96 metri, izbutiți de rusoaica Yelena Yelesina, 1,96 metri – Karen Scholz, din RDG. Până și ștacheta trebuia ținută cu mâna de către organizatori, aproximativ șase-șapte minute, ca să le dea posibilitatea concurentelor să sară. De altfel, la 2,02 metri, din prima încercare, Alina a trecut peste ea, dar imediat a luat-o vântul și încercarea nu  a fost validată.

La finalul concursului, o văd pe Alina cum discută ceva cu una dintre organizatoare. Stadionul era plin ochi, păzit strașnic din 20, în 20 de metri, de niște militari în negru, dotați cu tot harnașamentul, pistoale la șold etc, cu privirea ațintită spre  tribune, iar un gard de sârmă, de aproximativ trei metri, despărțea publicul de arenă. Delegația noastră, care se bucura nevoie mare de succes, era masată undeva între Tribuna a II-a și Peluză. A fost momentul în care Alina, flancată de doi militari, a luat-o pieziș, peste pistă și a vinit spre mine, strigându-mi să sar peste gard. Inițial, mi-a fost    teamă, dar, după mai multe încercări, am escaladat obstacolul și m-am trezit lângă ea. Am înțeles că trebuie să ajungem la tribuna oficială. De această dată, distanța a fost străbătută pe lângă gard, ca să nu deranjăm concursul, dar a durat mai bine de 30 de minute, pentru că Alina era solicitată să acorde autografe. Ajunși la tribuna oficială, am fost întâmpinați de către  marele și la propriu și la figurat, Alberto Juantorena, care, după felicitările de rigoare, ne-a invitat  într-o sală de protocol, cu aer condiționat, cu toate bunătățile gurii, pe masă. Era așa de minunat după căldura  îndurată, încât timpul a zburat pe nesimțite și pe la 22,30, am realizat că numai noi mai eram în stadion. Nu tu autobuz, nu tu lanternă, așa că ne-am avântat pe jos, prin pădure,      până spre hotel. Cu voia lui Dumnezeu, am ajuns cu bine, dar numai noi știm prin ce emoții am trecut!”