Am participat la prima mea competiție atletică în 1957, cu ocazia unui cros interșcolar. Pe care l-am câștigat! Prima victorie a coincis cu selecționarea mea în cadrul secției de atletism a clubului „Flamura Roșie”. Cu toate că mă pregăteam pentru cursele de semifond cu antrenorul Ion Vintilă, dintr-o joacă, am ajuns la proba care mi-a adus celebritatea.

Mă antrenam pe Stadionul Tineretului (actual Iolanda Balaș Soter – n.n), unde mă pregăteam pentru 800 metri. Atunci le-am văzut la lucru pe săritoarele din acea vreme, Maria Florescu și Sanda Grosu. Ca un copil, cu toate că aveam 17 ani, am încercat să le imit. A fost o surpriză pentru ele…m-au sfătuit să particip la un concurs care urma să se desfășoare la finalul acelei săptămâni. Am concurat, am câștigat și am renunțat la 800 metri, pentru lungime!

Progresele mele au fost considerate de-a dreptul spectaculoase, dar am ratat Jocurile Olimpice de la Roma (1960), pentru că fusesem accidentată cu un an înainte. Ghinionul m-a urmărit și la Tokyo (1964), nereușind să prind podiumul. Am trecut cu bine peste calificări, dar și de umiditatea excesivă. Mary Rand, englezoaica campioană olimpică și recordmană mondială, sărise înaintea mea 6,74 metri. Am urmat eu, am bătut pe prag, care în acea vreme nu era din material plastic și fiind zgură, a căzut un pic și pe plastilină. Chiar dacă nu aveam nicio urmă de plastilină pe pantof, arbitrii au ridicat fanionul roșu și au dat-o depășită! Cu siguranță cu acea încercare aș fi fost pe podium.

Totuși, după așa o dezamăgire, am continuat la insistențele soțului, fostul triplusaltist Octavian Viscopoleanu și ale antrenorului Ioan Soter și m-am transferat la Clubul Steaua. Într-una dintre acele zile, după antrenament, domnul Soter a venit la mine și mi-a zis că la Jocurile Olimpice voi sări 6,80 metri. Și-a notat în caiet și mi-a promis că vom vorbi despre asta după finala din Mexic (1968 – n.n).

Tot anul 1967 am fost atât de constantă, încât ziariștii vremii m-au supranumit „Doamna Metronom”. Asemenea unui parașutist care aterizează la punct fix. Neșansa mă pândea, din nefericire, și de această dată. Cu numai patru zile înaintea startului competiției desfășurate sub semnul celor cinci cercuri îngemănate, m-am accidentat la piciorul drept. Nu mi-am pierdut, însă, optimismul: aveam un obicei, poate ciudat pentru unii. Înaintea unui concurs, dacă vedeam un automobil al cărui număr de înmatriculare începea cu șase, spuneam că atât voi sări. Într-una dintre acele zile eram cu Mihaela Peneș în drum spre tratament și am văzut 641 inscripționat pe tăbliță. I-am zis Mihaelei, 6,41 metri o să sar în calificări…a fost mai mult…mult mai mult!

Jocurile Olimpice din Mexic au rămas în istoria noastră și pentru că au fost primele transmise în direct de către Televiziunea Română. Mi s-a povestit că, atunci, regretații Cristian Țopescu și Nicolae Mărășescu au asigurat comentariul din studioul de la București, din strada Moliere (sediul vechi al TVR – n.n). Transmisia săriturii în lungime a început cu a doua serie de încercări. Telespectatorii ca și comentatorii, de altfel, au rămas tablou când m-au văzut pe mine care purtam o genunchieră la piciorul de bătaie, cum am executat elanul și am trecut peste prag în alegare…uimirea a fost cu atât mai mare, cu cât pe față mi se vedea satisfacția. Plesneam de fericire, eram relaxată, zâmbeam… De abia la sfârșitul concursului s-au lămurit cu toții: eu reușisem din prima săritură 6,82 m, record mondial, cu care am câștigat titlul olimpic.