M-am născut pe 1 iunie 1952, adică de ziua copilului, la Roman. Zonă geografică care a dat atâtea nume mari în atletismul românesc, în special la aruncări. Am început cu Şcoala Sportivă Roman, pentru ca, ulterior, să fiu legitimată la Clubul Atletic Roman, C.A.U. Bucureşti, C.S.M. Craiova și Steaua Bucureşti. I-am avut pe „banca tehnică” pe antrenorii Olimpiu Constantinescu - Nehoi, Andrei Nagy și Ioan Sabău. Chiar dacă am început cu pentatlonul, m-am oprit la aruncările greutății și suliței. Am optat, într-un final, pentru cea dintâi. În „marea performanță” cel mai puternic adversar pentru mine a fost ploaia! Mai mult ca sigur, făcusem o psihoză vizavi de acest fenomen natural, atât de specific concursurilor atletice. Mai în glumă, mai în serios, unul dintre cei mai valoroși gazetari în domeniu, regretatul Romeo Vilara, avea o vorbă șugubeață: “Este secetă într-o anumită zonă, programați o întrecere de atletism și scăpați de problemă!”

Dacă nu eram pregătită psihic, nici fizic,  nu am stat mai bine. Nu am avut niciodată pantofi speciali sau spray-uri de dat pe talpă, elemente ajutătoare în astfel de ocazii! Din cauza acestui complex, ratările unor performanțe deosebite s-au succedat cu o ritmicitate dezarmantă. Astfel, în 1976, în Cuba, la o competiție internațională tradițională, s-a pornit o răpăială de zile mari,      cum de vreo 50 de ani nu mai avuseseră parte localnicii. Și aceasta în  timp ce, la Europenele de peste doi ani, de la Praga, fenomenul s-a repetat, rezultatul meu fiind clar influențat: doar 17,35 metri și locul opt. În anul 1979, la Jocurile Mondiale Universitare de la Mexico City, desfășurate în luna octombrie, adică în primăvară pentru Emisfera Sudică, ploaia torențială a creat adevărate șuvoaie. Gardurile de la 400 m, probă în care eram reprezentați de Horia Toboc, au fost luate de torent, iar la greutate, bila era extrasă din pământ cu târnăcopul! A fost numai locul trei pentru mine, cu 19,44 metri. „Curgerile” cerești mi-au perturbat și evoluțiile de la prima ediție a Mondialelor, de la Helsinki, din 1983 (19,85 metri, locul 6), ca și la Europenele de la Stuttgart (1986 – 19,15 metri; poziția a opta). Așa că în momentul în care vedeam cerul înnorat, puteam să-mi iau sacul și să plec acasă. Bine, concuram, că asta este regula, dar acea teamă psihologică își spunea cuvântul. Ca să trec peste acest obstacol nu m-am oprit din „activitate”. Și astăzi particip în competițiile rezervate veteranilor și, uite așa, am sărbătorit puțin mai mult de 55 de ani de „încăpățânare”!

Cea mai dureroasă amintire mi-o pricinuiește și astăzi rememorarea momentului în care am cucerit medalia de argint de la singura Olimpiadă la care am participat, Los Angeles, 1984. S-a vehiculat ideea că prin boicotul Estic, rezultatele au fost mai slabe. Să nu uităm, însă, că erau prezenți chinezii,ca și nemții federali, iar eu le bătusem și în alte concursuri pe adversarele care nu au fost prezente în California. În plus, consider că am   fost nedreptățită grosolan. Am pierdut la un centimetru - 20,47 metri, față  de 20,48 metri ai nemțoaicei. Și acum mă ustură! Se vedea cu ochiul liber că aruncarea mea a fost cu câțiva centrimetri mai lungă.  Au dat numai unul, pentru că era mai     greu de contestat, cu toate că se puteau vedea clar urmele. S-a aruncat pe pământ. În acea vreme nu exista tehnologia de astăzi. Măsurătorile se făceau cu ruleta. Care devenea mai lungă sau mai scurtă în funcție de interese...Și apropo de soluția contestației, ai noștri nu au apelat la această soluție extremă. Și nici probă video nu exista pe atunci. Am fost prima atletă din concurs, iar medalia era medalie! Mi s-a spus, ulterior, să stau liniștită, că mai am timp. Că o să mai vină și alte Jocuri, numai că eu aveam  deja 32 de ani. Probabil, titlul mi-ar fi schimbat viața!