Au trebuit să treacă 28 de ani pentru ca ierarhia masculină din atletismul românesc să fie înnobilată. Mai exact, după bronzul sulițașului Gheorghe Megelea din 1976, triplusaltistul Marian Oprea s-a urcat pe cea de-a doua treaptă a podiumului de premiere la ceea ce nouă, europenilor, ne place s-o rememorăm drept „Olimpiada de Acasă”: Atena – 2004.  Pentru că atletismul a zburdat atât de firesc pe plaiurile natale, redobândindu-și, totodată, coroana de rege al tuturor sporturilor, în Stadionul antic din Olimpia, în cel de Marmoră, de la poalele „Acropolei”, ca să nu mai vorbesc de „ovalul magic” din „Spiridon Louis”. Iar grecii au dat o lecție de rafinament, cultură și bun simț lumii mai vechi sau mai noi.

Așa cum în lumina soarelui, argintul capătă strălucirea platinei, la fel a fost percepută în România medalia „Struțului”. Poreclă care i se trage încă din anii adolescenței.

Mai șontâc, mai grăpiș, mai pansat, din cauza deselor accidentări într-una dintre cele mai dificile probe datorită uzurii fizice, Marian s-a pregătit ritmic pentru Atena, dar fără să atingă parametrii maximi.

„Am venit doar cu două zile înainte de calificări, pentru că ne-am dorit să stăm cât mai departe de presă, de tensiunea din Sat, și sper, c-o să ne priască acest tratament. Să bat în lemn, în ultimul timp, nu l-a mai durut nimic, cum am pățit până acum. Am făcut o acomodare în stadion, cu toate că Mari îl cunoaște foarte bine, pentru că a participat pe pista     asta la multe Grand Prix-uri. Am zis, totuși, că ne prinde bine să vedem cum ne descurcăm cu transportul din Sat, cum se ajunge în stadionul de încălzire. Totul este bine, și, cu voia lui Dumnezeu, vom vedea și medalia!”, avea să declare antrenoarea Doina Anton înaintea marii confruntări. În „Stadionul Spiridon Louis”, la 22 de ani, Marian Oprea s-a clasat pe cea de-a doua pozitie, din prima încercare (17,55 m). După eternul lui adversar, liderul mondial al acelui moment, suedezul Christian Olsson (17,79 m), deși, cu numai trei  săptămâni înainte, Struțul îl surclasa la el acasă, la Stock holm. Ce lacrimi de bucurie au curs, și să te ții îmbrățișări,  pupături, că Struțul, la cât este de lung, se mai vedea doar cu câțiva centimetri mai sus de noi, deveniţi brusc fanii lui!

La săritori, este, de altfel, un obicei ca performanța cea mai valoroasă să o stabilești din prima încercare. Nu numai că, spre final, obosești, dar această realizare te pune sub semnul calmului, indiferent dacă ești în faza calificărilor, ori în cea a finalei, pentru că și aici, ca să pătrunzi în elita de opt, ai la îndemână tot trei șanse.

Numai că, nu întotdeauna izbutești chestia aceasta și stai cu mușchii încordați până în ultimul act. Cu exact patru ani în urma succesului de la Atena, atunci când se desfășurau Jocurile Olimpice la Sydney, adică în 2000, Marian Oprea devenea campion mondial de juniori 1, în Chile. Din ultima încercare. Și nu numai stăpânirea de sine și șansa au fost coautorii victoriei! „Struțul” are un elan mai lung. Desigur, regulamentar. De obicei, la marile concururi, există posibilitatea aplicării unor prelungitoare. Adică, o suprafață dură, peste care se depune un covor de tartan. Ieșit la încălzirea din stadion, Marian nu-și putea regla în nici un fel pașii până la prag, din cauza absenței acestui blat. Aflat în delegație, secretar federal în acea vreme, Ion Buligă, recordman național la decatlon, descurcăreț și inimos peste măsură, a făcut un gest de-a dreptul eroic. Nimeni nu știe de unde a făcut rost de o ușă, pe care a cărat-o  pe umăr, și a predat-o organizatorilor. După care i-a convins, cum numai el este în stare, să o monteze și să aplice și suprafața de tartan.