Maratoniștii, în general alergătorii de cursă lungă, au un  ritm de viață ciudat pentru mulți dintre oamenii obișnuiți. Se scoală dis de dimineață, în jurul orei cinci și se pun pe alergat pe    diferite coclauri. Pauza de masă și un mic somn de după- amiază, după care iarăși „bucăți”, masa de seară și un bine meritat somn. Un program monoton, într-o izolare la care  ne supunem de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Un fel de antrenament mental pentru „proba sacrificiului”, când ești tot singur, cu excepția momentelor în care, de pe bicicleta pe care rulează în paralel, antrenorul îți dă unele indicații. Uneori, la antrenamentele de zi cu zi, doar cei mai valoroși dintre noi avem parte și de vreun sparring partner.

Alimentația este și ea aparte: foarte ușoară, dar în același  timp extrem de consistentă, în stare să-ți asigure necesarul caloric pentru un asemenea efort extrem, dar să-ți protejeze  ficatul. Bucătarul personal a fost mai tot timpul  antrenorul și  soțul meu, Liviu Șimon. Aceasta în America, pentru că până să-mi stabilesc acolo rezidența m-am antrenat cu emeritul Adrian Tudor. Cam aceasta a fost viața mea de alergătoare, mare parte petrecută în mica comunitate românescă din SUA.

M-am născut în Târgu Cărbunești, la aproximativ 30 de kilometri de comuna Turburea, unde a văzut lumina zilei  Pușa Diță. În județul Gorj.  Și fără să exagerez cu nimic, carierele noastre s-au intersectat exact ca în filmul „Destine Paralele”. Având, deci, cam  aceeași sorginte, ne-am stabilit la un moment dat  la  Boulder, Colorado, Statele Unite ale  Americii,  ca și alte colege celebre, printre care Anuța Cătună.  În creierii munților, adică, de unde   coboram doar pentru a ne alinia la startul curselor  de maraton, semimaraton sau 10.000 de metri.

Cronologic, am fost medaliată cu bronzul mondial, în 1997, cu aur, în 2001, și am reușit să  urc pe cea de-a doua treaptă a podiumului de premiere la  Jocurile Olimpice ale Mileniului, de la Sydney, din 2000. Mi-aș mai fi dorit o medalie, la Jocurile din 2008, dar nu a fost să fie. Prima a ieșit, însă, Constantina Diță și aceasta mi-a mai îndulcit, într-un fel, supărarea.

Cea mai dramatică experiență a fost, însă, cea de la Mondialele din 1997, de la Atena. Îmi amintesc ca și acum! La ora opt s-a dat startul, pe traseul clasic, cel mai dificil din lume! Erau deja 26 de grade Celsius. Două puncte de alimentare trec și nu-mi  găsesc bidonul personalizat, cu lichidul plin de vitamine și energizante. Înșfac disperată  un pahar cu apă. E aproape fiartă. Aceste recipiente stau în plin soare și sunt destinate doar ca să ne udăm în timpul cursei.  Ca și bureții! Aveam privirea  împăienjenită de efort și deshidratare, iar  efectul a fost groaznic! Lichidul clocit mi-a întors stomacul pe dos. Și așa aveam probleme cu bila! M-am operat ceva ani mai târziu. Mă clatin, vomit de trei ori, dar continui. După ce am trecut linia de sosire, nu mai  aud nimic. Efectiv, m-am pierdut  în brațele vânjoase ale unui asistent medical grec. Într-un cort amenajat în liniștea stadionului de marmoră, mi s-a spus că arătam ca un pui pricăjit. Iar toată lumea din jurul meu era teribil de îngrijorată. Leșinasem! Am aflat că eram învelită într-o folie de aluminiu și perfuzia îmi aducea sacadat putere în corpul pe care aproape nu-l mai simțeam. Am început să realizez, cât de cât, ce se întâmplă cu mine. Dacă mai aveam un kilometru, luam  argintul, apuc să șoptesc și cei din jur mă privesc cu uimire. Toți se așteptau să abandonez! Tălpile îmi erau carne vie. În timpul alergării, sângele mi-a țâșnit, pur și simplu, din pantofi.  Am  slăbit  opt kilograme, din cele 46 cu care pornisem în cursă.