M-am născut pe data de 9 februarie 1976, la Horezu (jud.Vâlcea), dar mare parte a vieții mele sportive am consumat-o la Râmnicu Vâlcea. Am fost legitimată la C.S.Ş. Rm.Vâlcea, L.P.S. Rm.Vâlcea, Liceul „Mircea cel Bătrân” Rm.Vâlcea, Chimistul Rm.Vâlcea, OLTCHIM Rm.Vâlcea, Atletismul Arădean Arad, C.S.M.- P.A.B. Arad, Dinamo Bucureşti - C.S.M. Călăraşi, și, la final, adică în 2008, doar Dinamo Bucureşti.

Am avut-o ca antrenoare pe doamna Viorica Enescu (1990 - 2001) și, mai apoi, pe Liliana Alexandru - Năstase (2002 - 2008). Am alergat tot ce se putea alerga: 100 metri, 200 metri, 400 metri, 400 metri garduri. La mai toate întrecerile din Superliga Cupei    Europei, acum Campionatele Europene pe echipe, luam startul în multe probe. Aduceam zestrei României aproape două treimi din puncte. Dar am avut o mare problemă medicală! Mulți  specialiști au fost de părere că am fost dotată de natură  cu o musculatură specifică alergătoarelor de culoare, montată, însă, pe niște tendoane de alb.

Declanșam o asemenea forță, încât, practic, smulgeam tendoanele. Uneori, durerile cu care mă confruntam erau atroce. Și aceasta chiar înaintea curselor pe care le câștigam! Multă lume nu înțelegea fenomenul. Erau zile în care de abia puteam să mă dau jos din pat.

Așa că prelungeam momentul...dar, în ziua unei curse, transpiram abundent de emoții și tremuram. Poate era modul meu de a-mi aduna forțele! Asta până la start, când parcă se descătușau toate forțele interioare. Nu mai conta nimic, nu mai simțeam nicio presiune! Mi se spunea că am o ușurință fantastică de a trece peste garduri. Ca o căprioară! Chiar dacă am suferit nu mai puțin de trei intervenții chirurgicale, urmate de recuperările atât de frustrante.  Și uite așa, am  devenit campioană mondială la 200 m, în 1999, la Maebashi, în Japonia. S-au adăugat două medalii de aur la Campionatele Europene în  aer liber (1998 și 2002), ca și un loc trei cu ștafeta de 4X400 metri  la Mondialele indoor (2004). Și un incredibil loc cinci în aceeași probă la Jocurile Olimpice elene. Eram și foarte superstițioasă. Ca   mai toți performerii, cred. Depindem prea mult de soartă și încercăm s-o păcalim. Obișnuiam să las o sticlă plină cu apă în fața ușii de la hotel. Și nu de puține ori, cine nu-mi cunoștea obiceiul, mi-o returna în ideea că o uitasem acolo. Știu că parea o ciudățenie.

Medalia de argint din  proba de 400 metri garduri cucerită la Jocurile Olimpice de la Atena a reprezentat apogeul carierei mele! A fost recompensa pentru toți anii de muncă, de greutăți, de sacrificii, de  operații și dureri. De recuperări, cu lacrimi în ochi, strângând din dinți. Ce să spun, într-un cuvânt, totul! A fost       cea mai mare realizare a mea pe plan sportiv. Ceva la care    , parcă nu mai îndrăzneam să sper! Și acum, după atâta amar de vreme, cred că la Atena m-a văzut Dumnezeu când m-am rugat la bisericuța de lângă Centrul de Presă! S-a uitat  spre mine odată, după atâtea necazuri. Și m-am urcat pe podium cu coronița de lauri pe cap! Parcă a fost ieri, în acel an nu am alergat nicio cursă mare de 400 metri garduri ca să mă protejez. A fost un miracol!

Mi-a plăcut să cânt, multă lume era de părere că puteam face carieră! De multe ori la micile petreceri pe care le organizam după competiții între noi, atleții,  „fanii” mă asaltau și mă puneau să cânt Lie, Lie Ciocârlie! Nu puteam să-i dezamăgesc! Primeam în schimb ropote de aplauze!