Născută pe 2 ianuarie 1962, în com. Cujmir (jud. Mehedinţi), Cristieana Cojocaru a făcut o rocadă interesantă între semifond și sprint. Și aceasta, într-o probă extrem de tehnică.

Am fost legitimată la Şcoala Sportivă „Olimpia” Craiova, C.S.Ş. „Olimpia” Craiova, C.S.Ş.A.Craiova, Ştiinţa Bacău, C.S.M.Craiova și la  C.S.M.Universitatea Craiova până în 1991, când mi-am încheiat cariera competițională. Am început să mă antrenez cu Mihai Nistor (1975 - 1980), dar marile succese le-am obținut cu regretatul Niculae Mărăşescu (1981 - 1991), având ca probe de bază 400 metri, 800 metri și 400 metri garduri. Am adunat 26 de selecţii în echipa naţională, dintre care una la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, „soldată” cu cea mai valoroasă medalie a mea, cea de bronz.  În prima finală feminină de 400 metri garduri din istoria Jocurilor, disputată pe 8 august 1984. Am fost prima atletă din România care a alergat o cursă de 400 metri garduri în mai puţin de 55 secunde (54,94), la Bucureşti, pe 24 mai 1986.

Schimbarea probei de bază a avut o conotație specială pentru mine, iar ideea i-a aparținut emeritului Nicolae Mărășeascu. A fost evenimentul care mi-a adus cel mai mare succes. Acel bronz olimpic. Și  culmea, tehnicianul cu inițiativa era cunos cut drept unul dintre cei mai valoroși antrenori de semifond.  „Când am preluat-o eu, la Craiova, Cristieana era alergătoare de semifond. Nu neapărat că nu se număra  printre cele mai valoroase din țară, dar am întrevăzut        șansele pe care ar putea să le aibă într-o probă deosebit de  tehnică, cea de 400 metri graduri, unde pe plan național,     dar și internațional, putea să se afirme mai pregnant. A fost     destul de dificil să o conving. Mă tot bombănea, pentru că,  așa cum era și normal, s-a lovit de mai multe ori. În final, însă, a fost proba care i-a dat satisfacția cuceririi unei medalii

olimpice”, mărturisea Niculae Mărășeascu.

Îmi amintesc prin ce emoții am trecut atunci, în America. Finișul a fost foarte strâns, la fotografie, cum se zice, iar eu m-am văzut pe locul cinci. Toată lumea mă felicita, mai ales prietena mea Doina Melinte, care m-a încurajat din stadion pe tot parcursul cursei, numai că mie nu-mi venea să cred și pace.  Chiar și cu medalia în mână, mă așteptam să vină oficialii să mi-o ia. Degeaba îmi tot spunea Doina să stau liniștită, că este așa cum s-a afișat, în zadar mă calmau toți membrii     delegației noastre, eu o țineam sus și tare că am venit pe locul cinci. În final, am văzut cu ochii mei că așa era, învinsesem a patra adversară cu un „piept”.

Dar, aşa cum se întâmplă şi în viaţă, ciclul s-a reluat. După Jocurile Olimpice, acelaşi Mărăşescu m-a convins să particip la prima ediţie a Campionatelor Mondiale de sală, de la Paris, în proba de 800 m. Ęi, și de această dată, flerul proverbial al lui domn Nae a dat roade:  medalie de aur, titlul de campioană a lumii.

Să mai adaug că în palmares „am mai prins” o medalie de argint și două de bronz la 800 metri, la Europenele de sală din 1986, respectiv, 1984 și 1985.