În anul 1980, după Jocurile Olimpice de la Moscova, a avut loc Campionatul Național, la Pitești. Cu această ocazie, o mare doamnă a atletismului românesc, Ileana Silai, a hotărât să-și facă retragerea. A concurat la 1500 metri, în prima zi și la 800 metri, a doua. La 1500 metri, protagoniste erau doamna Silai și Maricica Puică, iar eu nu prea eram în cărți... adică nu era proba mea, nici n-am vrut   sa concurez, dar domnul Mărășescu, antrenorul meu, a insistat să alerg, iar eu, „atlet ascultator”, m-am conformat. Eram relaxată, iar, în timpul cursei, lupta se dădea între doamna Silai și Maricica, dar, cum spune o vorbă, doi se bat și al treilea câștigă, deci, m-am impus pe finiș. A fost prima dată când am câștigat o cursă în fața doamnei Silai. Până aici, nimic special. A doua zi, la 800 metri, mi-am luat rolul de adversar în serios, și am condus cursa destul de  tare, lupta fiind între mine și doamna Silai, dar, cu 150 metri  înainte de sosire, m-am dezechilibrat, și au fost de ajuns  câteva fracțiuni de secundă să vin pe locul doi.

Am fost  furioasă și, totodată, sfătuită să fac contestație, împotriva  doamnei Silai, că m-ar fi îmbrâncit intenționat. Nu am con testat, nici nu știu dacă a fost așa și, până la urmă, era ultima  cursă a doamnei, era poate o zi tristă pentru ea, că își lua  adio de la ceea ce a făcut, atâția ani, atât de bine. Regret nespus de mult că atunci doamna Ileana Silai, s-a retras  suparată, când trebuia să fie o sărbătoare pentru ea. Oricum, doamna a fost idolul meu in sport, am admirat-o ca om și sportivă.

A venit și rândul meu în „marile arene” ale lumii. Am cucerit  medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din anul 1984, în proba de 800 m.

Îmi amintesc că viața de sportiv are și părțile ei hazlii! Era în 1975, în cantonament la Băile Felix, unde ne pregăteam pentru Crosul Balcanic. Conform programului săptămânal de antrenament, într-o zi de duminică aveam de făcut o oră de alergare prin pădure. De la Hotelul  Nufărul Mic, am plecat o gașcă de vreo 10-12 trăpași, cum ne plăcea să spunem, cu Natalia (n.n – Andrei), Gigi Buruiană, Sandu Grosu, Adrian Laurențiu, frații Kocz etc. Dar, imediat cum am intrat în pădure, ne-am despărțit în două grupuri. Treceam dintr-o pădure în alta, fără să ne dăm seama și să fim atenți că trebuia sa ne și întoarcem. Ne-am trezit, la un moment dat, într-un imaș imens, plin de gropi  și mulți porci. Ne-am oprit, trecuseră mai bine de două ore.   Am văzut în depărtare niște case, ne-am dus acolo, am bătut  la o poartă, a ieșit un tinerel. L-am întrebat unde suntem și cum ajungem la Băile Felix. „D'apoi aveți 60 de kilometri, pe șosea, până la Oradea și 20 de kilometri, prin pădure, până la Felix”. Aoleu, am spus, şi ni faşem bre? Natalia i-a cerut băiatului să ne dea ceva de băut și unde n-a venit cu o cratiță în mână și pahare la subțioară. În cratiță era vin roșu-roșu, phii, am început să râdem, am băut câte un pahar, pe care l-am simțit drept în călcâie. Am mulțumit și am luat-o înapoi, prin pădure, cu chiote, cântări, făceam haz de necaz... Cu greu, am dat de drumul pe care venisem și pe la ora 15, am ajuns la hotel, noi fiind plecați de pe la 11. Toată lumea era în alertă, dar cel mai rău OMULEȚU' (n.n – Nicolae Mărășescu), care făcea ture prin fața hotelului. Am aflat, ulterior, că grupul celălalt se urcase în copaci, să ne sperie, când ne vom întoarce, și au stat așa, până se făcuse de ora mesei, după care s-au dat jos și au plecat. Ne-am amuzat, după aceea, cum povesteau ce planuri iși făceau ca să ne sperie...dar au rămas cu planurile

În curse aveam și ceva obiceiuri ciudate pentru unii! Întotdeauna îmi trăgeam câteva palme peste față, într-un fel aparte și nu alergam dacă nu îmi puneam o floare în păr sau la urache.  Îmi făceam semnul crucii, mă rugam să nu pățesc nimic, că restul mergea... Odată m-au chemat la CJEFS (Consiliul Județean de Educație Fizică și Sport), actuala Direcție pentru Sport, a venit cineva de la partid și mi-a atras atenția să-mi ascund cruciuliţa și să nu-mi mai fac semnul crucii! De, alte vremuri!