M-am născut pe 17 septembrie 1972, la Tecuci. Am fost  legitimată la C.S.Ş. 2 Galaţi și Steaua Bucureşti până în anul 2008, când am spus adio competițiilor. I-am avut ca antrenori pe Adrian Ghioroaie și pe Eugen - Cristian Popescu.

Îndeobște, minunile în atletism se numără pe degete. Salturile spectaculoase din marile arene ale lumii,  în ceea ce privește performanțele, sunt privite cu suspiciune. Și nu întâmplător, ar zice unii! Dar ele există, totuși,     curate ca lacrima! Cam așa s-a întâmplat și cu mine. Într-un una dintre cele mai „rafinate” probe și mă refer la săritura în înălțime. Probă „eminamente românescă” pe vremea Iolandei Balaș Söter, dar, care, prin contribuția Galinei Astafei, Monicăi Iagăr, și, bineînțeles, a mea, a punctat decisiv în peisajul internațional.

Prima minune a fost că am fost cooptată în delegația pentru Sydney, la Olimpiada Mileniului, cum a fost ea etichetată. Că doar s-a desfășurat în anul 2000! Erau vremurile în care  „avea balta pește” și nu era obligatoriu ca dacă îți îndeplineai baremul de participare, să fii cooptat pentru competiția desfășurată sub stindardul drapelului alb. Cu un    vot „la mustață” în Biroul Federal al Federației Române de Atletism, am primit verde pentru JO. Dar și prin încrederea acordată de regretatul profe sor Dumitru Alexandrescu și intuiția celui care era antrenor federal, și el dispărut dintre noi din păcate,  Constantin Mihail.

Am plecat la Antipozi cu inima frântă, lăsându-mi acasă timp de o lună țâncul      de-un an și ceva. În grija soțului, la rându-i fost mare performer, de scrimă. Chiar component al lotului național de spadă în anii ’90. El îmi înțelegea mai bine ca toți nebunia pe care o visam noaptea, că voi lua medalie la Olimpiadă! Îmi doream așa de mult, încât mi se părea că am luat-o razna. Stăteam și singură în cameră, iar antrenorul meu, Adrian Ghioroaie, nu făcuse deplasarea, cum era și  normal, pentru că nu plecam drept favorită la podium. Gândurile o luau aiurea: dar ce-ar fi să iau medalie? Simțeam febra competiției, așa cum numai la Olimpiadă, în Sat, poți să o simți! Tensiunea creștea pe zi ce trecea. În  plus, eu eram outsider, Monica Iagăr deținea una dintre cele mai bune performanțe mondiale ale sezonului, dacă nu pe cea mai bună! Când ajungeam în cameră, foloseam antrenamentul autogen: îmi imaginam că ștacheta este foarte sus,       dar eu o sar. Cred că am făcut mii de asemenea simulări! Acum le spun elevilor mei că este foarte eficient acest gen     de pregătire. Am mai folosit-o și la Atena, în 2004, când eram accidentată, și nu prea puteam să fac sărituri și am ieșit pe locul șapte.

În calificări, a fost îngrozitor de greu. Eram un   pic crispată, dar, am izbutit accesul în finala de 12. Se vehicula o vorbă la Sydney, cum că în Emisfera Sudică, cerul pare mai aproape. Adică mai jos! Mărturisesc că am avut senzația că pot să-l ating cu degetul! Așa a fost și cu ștacheta. Am fost așa de relaxată și mi se părea că este foarte ușor să trec peste înălțimi care altfel îmi dădeau dureri de cap. Mi-am îmbunătățit recordul personal cu cinci centrimetri, o performanță rar întâlnită la asemenea nivel. Ce să spun, mi s-a părut așa de jos ștacheta, încât am trecut peste ea fără vreo reținere! Parcă nici nu mă puteam bucura prea tare, nu plângeam emoțional, eram foarte rațională, după ce am împărțit a treia treaptă a podiumului cu celebra suedeză Kaisa Bergvist, care pornea, conform calculelelor hârtiei, favorită la titlul olimpic. Adevărul este că eram foarte bine pregătită, și nu doar sezația de lumea cu capul în jos mi-a adus succesul. În plus, în finală, a venit descătușarea, un fel de totul sau nimic!