Fără discuție, performanțele mele sportive se leagă de numele regretatului Nicolae Mărășeascu. Îmi amintesc cu plăcere de perioada aceea. Anii tinereţii mele şi ai rezultatelor ca sportivă. Atunci se făcea performanţă numai de dragul succesului în sine. Nu existau tentaţii de nici un fel. Ne-am căsătorit în toamna anului 1975, când am cucerit primul titlu european.  Mărăşescu era atunci coordonatorul loturilor naţionale de seniori şi juniori. L-am acceptat ca antrenor şi apoi ca soţ. De fapt, am fost prima sportivă pe care a pregătit-o individual.  Şi după atâţia ani pot spune că relaţia cu Nae, care a durat până la divorțul care a survenit în anul 1981, m-a ajutat atât în plan familial, cât şi în cel sportiv. L-am iubit ca soţ şi l-am respectat ca antrenor. Sunt convinsă că performanţele mele din atletism i se datorează lui. Și fiindcă nu am dorit ca relaţia dintre noi doi să dea naştere la discuţii, să nu creadă restul colegilor că încerc să profit de ea, am muncit de fiecare dată mai mult decât mi s-a cerut. Și așa am doborât cinci recorduri mondiale în probele de 1500 de metri şi o milă. Și astăzi ocup un onorant  loc  opt în clasamentul românesc al tuturor timpurilor.

Viața mea din arenă a fost presărată și cu lucruri hazlii, pe care le rememorez cu plăcere!  Am două amintiri minunate de la Campionatele Mondiale Universitare, din 1979, de la Mexico City. Prima, că am devenit campioană. A doua, titlul de Miss Universiadă  Mexico 1979! Ziaristul elvețian Noel Tamini ne-a spus că la competițiile de anvergură, toți reprezentanții media prezenți își exprimau prin vot părerea privind sportiva cea mai frumoasă din cadrul întrecerii. În Mexic, eu am obținut votul majorității. Sigur că m-a încântat aceasta! Cărei femei nu i-ar plăcea?  

Diferențele dintre Est și Vest erau foarte mari în acele timpuri, așa că, în general, am fost  puși de mai multe ori în situații dificile, dacă nu chiar jenante. Noi, sportivii, nu aveam voie să primim premii în bani pentru performanțele noastre. Ne era interzis să încheiem vreun contract individual de sponsorizare cu orice fel de firmă din țară sau de peste hotare. Așa că faptul că primeam câte un șort, tricou sau, cu atât mai mult, pantofi pentru competiție sau trening, pentru noi reprezenta cel mai mare premiu! Eu și colegele mele de atunci, Maricica Puică sau Fița Lovin, spre exemplu, eram frecvent informate să fim foarte atente la astfel de imixiuni cu străinii, pentru că securitatea e cu ochii pe noi. Numai că, datorită rezultatelor noastre, mai tot timpul eram asaltate de reprezentanți ai companiilor de echipament, de care fugeam ca dracul de tămâie. Dar, știți cum este, eram și noi tinere și tentația era mare. La o Cupă a Europei ne-am trezit la hotelul unde eram cazate cu oamenii de la Puma. Noi, nu și nu, că nu avem voie să semnăm nimic, că putem să avem probleme mari, dar, până  la urmă, le-am zis că dacă ne dau un rând de echipament, așa, pentru noi, îl primim! Zis și făcut, ne-au dotat cu tot ce era mai bun! Numai că, nu știu cum, chestia a transpirat!  Echipa noastră era îmbrăcată în acea vreme de către firma   concurentă, adică de către Adidas. Culmea este că aceștia au aflat, iar antrenorii ne-au luat la întrebări. Vedeți că sunt  supărați rău pe voi, nu vă dați seama ce neplăceri pot apărea. Noi o țineam sus și tare că nici usturoi nu am mâncat, nici gura nu ne miroase și am ascuns totul sub salteaua patului. Când au venit cei de la Adidas, eram curate ca lacrima, așa că ne-au dăruit și ei alt rând de echipament. Și  uite așa, ne-am făcut cu două rânduri, dar numai Dumnezeu știe prin ce emoții am trecut! Au fost ca acelea din concurs! Acum realizați ce a însemnat pentru noi să avem două rânduri de echipament, unul de la Puma și altul de la Adidas? Merita orice risc!