Singura atletă din România cu două titluri olimpice la activ, deținătoare a nu mai puțin de 14 recorduri mondiale la săritura în înălțime, două medalii de aur europene, recordmană a 30 de stadioane din Europa, Asia sau America de Sud… Este vorba despre marea doamnă a atletismului tricolor, regretata Iolanda Balaș Soter!

Era la vârsta copilăriei, când inegalabilul Jesse Owens și-a pus amprenta asupra devenirii sale: „M-am îndrăgostit de atletism când, invitată fiind la niște prieteni de familie, în Timișoara, am putut vedea filmul Jocurilor Olimpice de la Berlin, din 1936. Atunci l-am văzut prima oară pe marele Owens, care câștigase patru medalii de aur și, culmea, în anul în care m-am născut! Mi s-a părut un semn…”

Ascensiunea a fost năucitoare. De la 1,28 m, la 12 ani, reușiți în curtea casei părintești a ajuns ca, în numai trei ani, să treacă peste ștacheta înălțată la 1,48 m, performanță care reprezenta la acea vreme un nou record național de senioare.

În drumul spre Jocurile de la Melbourne, din 1956, s-a „oprit” doar pentru a-și adjudeca o medalie de argint la Europene și pentru a stabili, la București, în data de 14 iulie, primul său record mondial, cu 1,75 m!

ÎN DRUMUL SPRE JOCURILE DE LA MELBOURNE, DIN 1956, S-A „OPRIT” DOAR PENTRU A-ȘI ADJUDECA O MEDALIE DE ARGINT LA EUROPENE ȘI PENTRU A STABILI, LA BUCUREȘTI, ÎN DATA DE 14 IULIE, PRIMUL SĂU RECORD MONDIAL, CU 1,75 M!

Era una dintre nenumăratele discuții pe care le purtam în elegantul său birou din sediul Federației Române de Atletism, realizat aproape „caramidă cu cărămidă” de către doamna Iolanda, iar șirul amintirilor era de neoprit, cu o nemăsurată modestie: „Nici nu mi-am închipuit că pot să sar atât. Cu o zi înainte de concurs, am ieșit la antrenament cu maratoniștii, în Pădurea Băneasa. Fără să-mi dau seama, am alergat vreo 20 de kilometri. Când am realizat ce am făcut, mi-a înghețat sufletul! Mă gândeam ce o sa fac, cum o să sar? Culmea, așa m-am mobilizat, că a doua zi reușeam primul meu record mondial!”

Delegația României a plecat spre Australia cu 30 de zile înaintea Jocurilor. „A fost prima mea Olimpiadă. Fără antrenor, fără nici un sfat. După o lună singură la capătul lumii, am înregistrat cea mai dureroasă înfrângere din carieră. Era cât pe ce să renunț. Un loc cinci însemna un imens insucces. Nu numai că am pierdut medalia, dar americanca Mildred Mc Daniels a îmbunătățit recordul lumii, sărind cu un centimetru mai mult decât mine. Unul dintre conducătorii delegației m-a acuzat chiar că am vândut medalia, considerându-mă trădătoare de țară. În Satul Olimpic era un panou cu pozele noastre. S-a dus și a rupt fotografia mea!”, a povestit doamna cu un glas vizibil afectat de emoție.

„A FOST PRIMA MEA OLIMPIADĂ. FĂRĂ ANTRENOR, FĂRĂ NICI UN SFAT. DUPĂ O LUNĂ SINGURĂ LA CAPĂTUL LUMII, AM ÎNREGISTRAT CEA MAI DUREROASĂ ÎNFRÂNGERE DIN CARIERĂ. ERA CÂT PE CE SĂ RENUNȚ. UN LOC CINCI ÎNSEMNA UN IMENS INSUCCES.

Ajutată de regretatul antrenor Ioan Soter, care, ulterior, i-a devenit și soț, după luni de eforturi , uneori inimaginabile, a egalat recordul americancei, după care, din 1958 și până la JO de la Roma, a corectat recordul mapamondului cu opt centimetri.

Povestea merge mai departe: „După Melbourne, timp de patru ani, am desenat în caietul de antrenament cercurile olimpice sub care scriam cu majuscule REVANȘA”. Pe Stadionul Olimpic de la Roma a fost protagonista unui spectacol unic, de neuitat! Nici ploaia, nici adversarele, nici ștacheta nu au reușit să o oprească din drumul spre aur. Primul pentru sportul românesc feminin! „A fost o victorie deosebită la Roma! Atmosfera latină se asemăna cu aceea de acasă”, mărturisea Iolanda Balaș Soter. Care a conchis: „A fost cea mai iubită medalie a mea…cu toate că au fost multe!” De altfel, mi-am dat seama de acest lucru, târziu în timp, după ce s-a renovat sediul federației. În holul de la intrare au fost montate niște tablouri „gigant” ale campioanelor noastre olimpice. Bineînțeles, al Iolandei Balaș Soter era primul…câțiva au gândit că poate facem rost de versiunea color al memorabilei sărituri de la Roma! Zis și făcut! Când a văzut doamna pe perete produsul tehnologiei moderne, cu un glas sec, nemulțumit, a decretat: „asta nu este fotografia mea. O vreau pe cea alb-negru. Și așa a fost!”

„A FOST O VICTORIE DEOSEBITĂ LA ROMA! ATMOSFERA LATINĂ SE ASEMĂNA CU ACEEA DE ACASĂ. A FOST CEA MAI IUBITĂ MEDALIE A MEA…CU TOATE CĂ AU FOST MULTE!”

După 1956 și până în anul 1967, când a renunțat la activitatea competițională, Iolanda Balaș Soter nu a mai fost învinsă niciodată. „Pentru mine, stimulentul, când rămâneam singură în concurs, era ștacheta…doar ea! Și îmi doream s-o văd cât mai sus!” Cu o urmă de tristețe, Iolanda Balaș Soter a încheiat: „Dacă îmi pare rău de ceva, este că nu am prins pista sintetică, care consider că mi-ar fi dat posibilitatea să adaug cel puțin zece centimetri. Dar și că nu am încercat stilul Floop. Probabil m-am născut cu zece ani mai devreme!”

 „DACĂ ÎMI PARE RĂU DE CEVA, ESTE CĂ NU AM PRINS PISTA SINTETICĂ, CARE CONSIDER CĂ MI-AR FI DAT POSIBILITATEA SĂ ADAUG CEL PUȚIN ZECE CENTIMETRI. DAR ȘI CĂ NU AM ÎNCERCAT STILUL FLOOP. PROBABIL M-AM NĂSCUT CU ZECE ANI MAI DEVREME!”