„Mă consider un om norocos”, își începe mărturisirile Anișoara Cușmir, după care continuă: „sunt născută pe 29 iunie, de ziua Sfinților Petru și Pavel. Probabil că Divinitatea și-a aruncat un ochi spre mine și m-a protejat!”

Campioană olimpică la săritura în lungime, la Los Angeles, în 1984, după ce între 1982 și 1983 a stabilit nu mai puțin de patru recorduri mondiale, Anișoara nu se consideră emblematică pentru sportul tricolor: „nu am avut în carieră decât un ciclu olimpic, sunt alte atlete din România care au realizat nemăsurat mai mult pentru acest fenomen. Plus că titlul pe care l-am luat la Jocurile boicotate de blocul Estic și la care nu m-am putut măsura cu cele mai valoroase săritoare ale momentului, a fost cu un rezultat modest. Doar 6,96 m!”

Luând în calcul aceste date, medalia de suflet a Anișoarei Cușmir este cea obținută la primele Campionate Mondiale în aer liber de la Helsinki, din anul 1983.

„Dumnezeu m-a ajutat să câștig! În viața unui sportiv nu există satisfacție mai mare”, declara Constantina Diță, sau Pușa, cum o alintă prietenii, imediat după cursa de maraton (2h26:44), la capătul căreia se încorona cu titlul olimpic, la Beijing, în ziua de 18 august 2008. O dată care, cu siguranță, va rămâne în istorie ca o interpretare feminină a izbânzii mesagerului grec Phidippides, care a parcurs amar de drum să vestească atenienilor victoria de la Marathon asupra perșilor. La finalul celor 42,195 km, Pușa (de la Păpușa)  reușea să spargă toate barierele fiziologice: ovaționată de 91.000 de spectatori prezenți uimitorul „Cuib al Păsării”, după aproape o oră de alergare solitară, devenea cea mai în vârstă campioană olimpică a tuturor timpurilor în proba socotită unanim drept cea mai solicitantă din punct de vedere fizic.

Dacă în anul 1960, la Roma, se urca pe cea de-a treia treaptă a podiumului olimpic la aruncarea discului, cucerind, astfel, prima medalie din istoria atletismului românesc în competiția desfășurată sub semnul celor cinci cercuri îngemănate, despărțită doar de câteva zile de aurul Iolandei Balaș Soter, regretata Lia Manoliu își reedita performanța la ediția următoare a Jocurilor, Tokyo – 1964.

Mult râvnitul titlu avea să vină de abia în 1968, la Mexico City, în niște condiții inedite. Care merită din plin destăinuite iubitorilor atletismului românesc.

Ca o paranteză, am avut ani de-a rândul privilegiul să cunosc îndeaproape aceste adevărate doamne ale sportului nostru care, din păcate, ne-au părăsit, zic eu, prea devreme, lăsând în urmă un gol imens!

Când eram copil, în Hudești, unde m-am născut (comună în județul Botoșani – n.n), mă visam balerină. De altfel, în clasa a treia, la Dorohoi, am participat la o selecție pentru gimnastică și balet. Am fost aleasă și urma să plec la Cluj, la Școala de balet, dar ai mei s-au opus. Au considerat că sunt prea mică să plec de acasă. În școala primară eram înnebunită după orele de educație fizică, desfășurate la Căminul Cultural, unde era o sală mai mare și vreo două saltele. Și acum mi le amintesc! Și uite așa, în timp, am ajuns la Liceul Economic din Bistrița, cu toate că nu m-am văzut niciodată în postura de contabilă. Iubeam prea mult mișcarea, alergarea… Primul meu antrenor a fost regretatul Ioan Zanca, tehnicianul cu „ochi de expert” care m-a selecționat după un cros.

Adaptarea la viața din Ardeal nu a fost deloc ușoară. În primul rând mâncarea nu era pe gustul meu, plus că mai stăteam și vreo 20 de fete în aceeași cameră. În fiecare dimineață se facea gimnastica de înviorare, pentru ca seara, de la 19,30, să fim obligate să urmărim Telejurnalul. De, viață de internat!