Medaliată cu bronzul olimpic la Atena - 2004, în proba de 1500 metri, Maria Cioncan a spus prea devreme adio acestei lumi, decesul survenind în urma unui accident  cumplit de mașină, în data de 21 ianuarie 2007, lângă orașul bulgar Plevna.

Un destin crud pentru o atletă care nu apucase să-și spună ultimul cuvânt, pentru un om extrem de modest și muncitor. Născută fiind în satul Maieru (județul Bistrița Năsăud), locul în care a văzut lumina zilei Liviu Rebreanu, Maria a început să alerge pe ulițele satului, fără     știrea părinților.  În 1991, făcea parte din grupa antrenorului Zsolt Gyongyossy, fiind colegă de „grupă” cu celebra  Gabriela Szabo. Din anul 1996, a trecut sub coordonarea tehnicianului Ștefan Beregszaszi, alături de care a reușit să  acceadă în elita performanțială a lumii.

Născută pe 2 ianuarie 1962, în com. Cujmir (jud. Mehedinţi), Cristieana Cojocaru a făcut o rocadă interesantă între semifond și sprint. Și aceasta, într-o probă extrem de tehnică.

Am fost legitimată la Şcoala Sportivă „Olimpia” Craiova, C.S.Ş. „Olimpia” Craiova, C.S.Ş.A.Craiova, Ştiinţa Bacău, C.S.M.Craiova și la  C.S.M.Universitatea Craiova până în 1991, când mi-am încheiat cariera competițională. Am început să mă antrenez cu Mihai Nistor (1975 - 1980), dar marile succese le-am obținut cu regretatul Niculae Mărăşescu (1981 - 1991), având ca probe de bază 400 metri, 800 metri și 400 metri garduri. Am adunat 26 de selecţii în echipa naţională, dintre care una la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, „soldată” cu cea mai valoroasă medalie a mea, cea de bronz.  În prima finală feminină de 400 metri garduri din istoria Jocurilor, disputată pe 8 august 1984. Am fost prima atletă din România care a alergat o cursă de 400 metri garduri în mai puţin de 55 secunde (54,94), la Bucureşti, pe 24 mai 1986.

Demnă reprezentată a școlii românești de aruncarea discului, tradiție „implantată” cu atâta grijă, dragoste și respect de către Lia Manoliu, Florența Crăciunescu și-a  „încrustat” numele în cartea de istorie olimpică la Los Angeles, în 1984, când se urca pe cea de-a treia treaptă a podiumului de premiere, cu o încercare care a măsurat 63,34 metri.

S-a născut în 7 mai 1955, în com. Stejarul (jud.Teleorman), pentru ca în  8 iunie 2008, să spună adio acestei lumi. A adunat 35 selecţii în echipa naţională, dintre care  două la Jocurile Olimpice, una la Campionatele Mondiale în aer liber și una la cele europene în aer liber, reușind șase clasări între primele zece performere mondiale ale sezonului, la aruncarea discului. Maestră a sportului (1975) și Maestră emerită a sportului (1994), a îmbrățișat și activitatea de antrenoare la Steaua Bucureşti, unde a pregătit, între alţii, pe Iulian Păuneaţă, Cristina Boiţ, Constanţa Iancu.

În anul 1980, după Jocurile Olimpice de la Moscova, a avut loc Campionatul Național, la Pitești. Cu această ocazie, o mare doamnă a atletismului românesc, Ileana Silai, a hotărât să-și facă retragerea. A concurat la 1500 metri, în prima zi și la 800 metri, a doua. La 1500 metri, protagoniste erau doamna Silai și Maricica Puică, iar eu nu prea eram în cărți... adică nu era proba mea, nici n-am vrut   sa concurez, dar domnul Mărășescu, antrenorul meu, a insistat să alerg, iar eu, „atlet ascultator”, m-am conformat. Eram relaxată, iar, în timpul cursei, lupta se dădea între doamna Silai și Maricica, dar, cum spune o vorbă, doi se bat și al treilea câștigă, deci, m-am impus pe finiș. A fost prima dată când am câștigat o cursă în fața doamnei Silai. Până aici, nimic special. A doua zi, la 800 metri, mi-am luat rolul de adversar în serios, și am condus cursa destul de  tare, lupta fiind între mine și doamna Silai, dar, cu 150 metri  înainte de sosire, m-am dezechilibrat, și au fost de ajuns  câteva fracțiuni de secundă să vin pe locul doi.

Gheorghe Megelea a rămas în istorie ca singurul aruncător român medaliat olimpic. La Jocurile Olimpice de la Montreal, din anul 1976, delegația tricoloră a fost condusă de către generalul Marin Dragnea, care, în trecăt fie spus, a fost unul dintre cei mai valoroși conducători ai sportului înainte de anul 1990. Și aceasta, cu toate că debutul său în fruntea celui mai înalt for sportiv al țării, CNEFS, cum se numea în acele timpuri, a rămas în legendă, prin aberația ordinelor date. Neavând nici în clin, nici în mânecă, cu activitatea respectivă, generalul a conchis, la un moment dat, că, la canotaj, cârmaciul este un om în plus:

„Ce atâția plus, unu la fiecare echipaj? Radeți rezervele!” Sau, după un meci de baschet, terminat natural cu un scor de peste 80, 90 de puncte s-a înfuriat și a reclamat ineficiența portarilor. Aflat într-o inspecție la atletism, după ce a insuflat o mai mare dorință de victorie tuturor, i-a zburat și porumbelul: „Cât alergi pe sută? Păi 10, cu ceva. Măi, băiete, nu este de ajuns! Alergă și tu 11, 12!”  În plus, erau    vremuri în care îți trebuia un curaj suprem să-ți contrazici  șeful, oricâte gogomănii îi ieșeau pe gură. Iată de ce, întâmplarea ce urmează, capătă o încărcătură specială!

M-am născut pe 17 septembrie 1972, la Tecuci. Am fost  legitimată la C.S.Ş. 2 Galaţi și Steaua Bucureşti până în anul 2008, când am spus adio competițiilor. I-am avut ca antrenori pe Adrian Ghioroaie și pe Eugen - Cristian Popescu.

Îndeobște, minunile în atletism se numără pe degete. Salturile spectaculoase din marile arene ale lumii,  în ceea ce privește performanțele, sunt privite cu suspiciune. Și nu întâmplător, ar zice unii! Dar ele există, totuși,     curate ca lacrima! Cam așa s-a întâmplat și cu mine. Într-un una dintre cele mai „rafinate” probe și mă refer la săritura în înălțime. Probă „eminamente românescă” pe vremea Iolandei Balaș Söter, dar, care, prin contribuția Galinei Astafei, Monicăi Iagăr, și, bineînțeles, a mea, a punctat decisiv în peisajul internațional.